Acasă...

           Am foooost acasă. Lângă ai mei. Acasă unde e mereu extrem extrem extrem de frumos. E de așteptat să spun asta atunci când sunt plecată departe de casă de ceva timp și îmi văd familia foarte rar.

         Acasă e un izvor de binecuvântare pentru care sunt mereu recunoscătoare. Acasă am învățat să înțeleg iubirea altfel, acasă am învățat să mă jerfesc, acasă mi-am format principii, pe care apoi le-am testat și tot testat, dar pe care Hristos le-a păstrat în picioare. Acasă...sunt bucățele din mine.
      Am avut o vacanță în care am putut să răsuflu ușurată și să adun multă multă energie pozitivă pentru ce urmează de acum. Acasă m-am reîntâlnit cu oameni dragi, cu oameni datorită cărora simt că viața mea e colț de cer. M-am întors recunoscătoare și mulțumitoare. M-am întors simțindu-mă iubită și binecuvântată și m-ai ales m-am întors simțind că Domnul este adăpostul meu. Că El, în iubirea Lui, păzește fiecare pas al meu și mă ia de mână cu fiecare căzătură.

     În același timp m-am întors mai sigură parcă, de faptul că acasă nu mai e acasă. Că într-un final am crescut și că e timpul să îmi construiesc o acasă pentru mine. Mereu mi-a fost frică de maturizare, mereu am crezut că refuzând să cresc îmi va fi mai ușor, dar cred că acum am îmbrățișat în final faptul că e timpul să mă gândesc că am nevoie de acasă și acolo unde sunt eu. Să nu rămân doar cu acasă al părinților, al fraților mei extrem de dulci ci să încep să mă gândesc la un acasă al meu.
   Un acasă cu temelia pe stânca ce e Hristos, un acasă născut în iubire și crescut în pace, un acasă în care inima mea să se simtă în liniște, să poată iubi și să se poată lăsa învăluită de promisiunile cerești de binecuvântare mai mult ca niciodată.
    Acasă e casa copilăriei mele, e timpul ca și tinerețea mea să își construiască propria casă. Și vreau să o încep cu Domnul!